Eram curios să văd ce însemnă noul senzor din Sony a9 și am îndrăznit să-l cer pentru niște teste. Am avut timp să mă joc cu el câteva zile și chiar l-am luat la o filmare serioasă cu client și actori, pe post de camera B, ca să pot aduce apoi materialul la etalonaj pentru a-l chinui serios.
Aparatul e frumos, așa cum toate din seria a7 sunt și la fel de bine construit, la fel de ergonomic, de ușor, de silențios, cu un aer retro, dar cu comenzi moderne. Are aceleași dimensiuni ca a7, dar butoanele și porturile sunt un pic schimbate.
Nu vreau să intru în prea multe detalii tehnice de data asta, sunt mulți parametri care s-au schimbat și mulți cu care Sony ne-a obișnuit deja, dar pe care le găsiți în prezentarea făcută de Sony. Eu aș vorbi mai mult despre lucrurile care m-au impresionat, dar și despre cele care au nevoie de atenție. De la mic la mare:
Bateria
În sfârșit, Sony a9 are o baterie care nu-ți mai dă emoții. Am avut aparatul cu mine 5 zile într-o călătorie prin Țările Baltice și, cu două baterii, plecam de la hotel dimineața și mă întorceam seara, fără să-mi fac griji că trebuie să încarc. Aveam destul curent să-mi permit să filmez fără să fac economie, și în plus, la fel ca la seria a7, aș fi putut alimenta aparatul de la un power bank extern cu un cablu micro USB în caz de urgență.
Autofocusul
Aici e mult de vorbit. Pe scurt, are un defect: încă nu reușește să-mi citească gândurile, dar uneori chiar aveam senzația că știe unde mă uit și ce anume aș vrea să fie in focus. E, într-adevăr rapid. Ba chiar e așa de rapid încât, pentru filmare, a fost nevoie să-l setez, din meniu, să fie mai lent ca să pară mai apropiat de ceea ce face un șarfeur la filmare. Sigur că pentru fotografiat cele 693 de puncte de focalizare sunt o minune și nu am vrut să le limitez performanțele în niciun fel. Este extrem de rapid, poate face un auto face tracking și chiar eye tracking impresionant, rapid și continuu. Chiar mă amuzam, în ziua în care l-am folosit la filmare unui filmuleț, spunându-i șarfeur-ului că are, în sfârșit, concurență serioasă.
Vizorul
Da. Vizorul e perfect! Nu știu cum au reușit să-l facă, dar un asemenea vizor n-am mai întâlnit până acum. Aș zice că e peste vizorul de la o Arri Alexa ori de la un Red, desigur fără a compara însă ergonomia unui vizor de la un aparat de filmat precum cele amintite. Că are la bază un ecran miniaturizat OLED cu 3 686 000 pixeli și lentile tratate cu straturi anti reflex precum un obiectiv scump, nu înseamnă mare lucru până nu te uiți prin el. Marea surpriză a fost când am activat celebrul obturator electronic pentru a fi silențios (pentru cei care nu știu, aparatul ăsta e capabil să nu scoată niciun sunet dacă îl rogi frumos) și, pentru că nu are niciun fel de întrerupere a imaginii din vizor când fotografiezi, nu-mi dădeam seama dacă am declanșat sau nu.
Senzorul
De fapt, ăsta a fost motivul pentru care am vrut să-l încerc. Auzisem ceva despre acest senzor stratificat și nu-mi era clar ce anume înseamnă și ce beneficii are. M-am dus cu gândul la felul în care e structurată pelicula, dar nu e vorba despre asta. Este de fapt un senzor care are integrată o memorie și un circuit de mare viteză ce-i permit să…să fie rapid. Mai rapid decât orice alt aparat de pe planetă. De fapt, această nouă arhitectură și un procesor și mai rapid ca până acum fac posibile toate aceste superlative: și vizor cu un refresh rate de 120fps și autofocus rapid, dar și o viteză record de 20fps când vine vorba de fotografiat sau timp de expunere de până la 1/32 000s. Nu e de neglijat nici sensibilitatea acestui mic „monstru”. Stă destul de bine și la capitolul ăsta, eu aș folosi fără frică sensibilități de până la ISO 6400 și cu ceva gânduri la post producție (denoising) până la ISO 16 000. Mai departe, aș avea curaj numai dacă ar fi vorba de un documentar sau reportaj.
Pe lângă toate performanțele astea, redarea culorii este cea care mă bucură cel mai tare. Este un senzor ale cărui culori îmi plac mult. Felul în care e redată culoarea e, după cum a zis regizorul cu care am lucrat, „flatant”
Sony a descoperit cum să fie mai rapid și nu a lăsta tehnologia asta numai pentru seria alpha, ci a introdus-o și pe cel mai nou aparat de filmat pentru cinema, Sony Venice ce a fost lansat și în România la sfârșitul anului trecut. E exact același principiu, dar, evident, la o altă scară. Eu cred chiar că vorbim de același senzor, deși am întrebat reprezentantul Sony Cine Alta în Europa și mi-a infirmat teoria. Să zicem că nu e. Principiul e același. N-am reușit să le pun unul lângă altul, dar sunt sigur că o să am ocazia destul de curând.
Sigur că mai sunt multe de lăudat, precum stabilizarea senzorului sau noile obiective (am testat noile obiective seria G de 24-70mm f2.8 și 70-200mm f2.8), ecranul touch și rolling shutterul care e impresionant în fotografii (la filmare nu e mult ameliorat), dar e și un inconvenient: nu există posibilitatea să filmezi cu un profil de culoare ce permite utilizarea gammei S-log 3. Nope! Pur și simplu, Sony n-a mai adăugat această opțiune. Nu-mi dau seama dacă e o consecință a acestui procesor sau e o intenție, dar dacă e o intenție, ar fi bine să lanseze un update cât mai curând. Pentru mine toate minunățiile de mai sus sunt aproape inutile fără această opțiune. Dacă vrei să treci prin colorizare și să ai 13-14 trepte de latitudine la dispoziție nu ai nicio opțiune și asta pe un aparat care costă aproape 5000 de euro.
Trebuie să recunosc și că noile fișiere foto raw sunt un progres, am fost uimit să văd câte detalii sunt în imaginile astea și mi se pare un aparat foto foarte bun, deși am folosit opțiunea asta mai mult ca să mă joc cu el eu ne mai făcând neapărat fotografii în ritmul unui profesionist.
În concluzie, aș putea filma cu el fără nicio rezervă chiar cu scopul de a pune imaginile pe un ecran mare și sunt sigur că la un moment dat o să înlocuiesc vechiul meu Sony cu el. Aștept cu nerăbdare să primească un update cu S-log 3 și abia atunci o să-l pot pune la încercări mai serioase.
